Romania Turistica | 100% Turism Romanesc



Promovăm unități de cazare și oferte de sezon

Meteleaua, Avrig

Postat de romaniaturistica

Ultima modificare: 09.10.2017 23:23 De catre: administrator

Judet: SIBIU

Localitate: ORAS AVRIG

Data inceput: 28.12.2017

Vizualizari: 1535

Data adaugarii: -

Meteleaua, Avrig

Meteleaua-traditii de iarna - Avrig

În fiecare an, la 28 decem­brie, avrigenii şi mulţi dintre locuitorii localităţilor învecinate obişnuiesc să se adune în Piaţa “Gheorghe Lazăr” din centrul Avrigului, pentru a participa la obiceiul Mete­leaua sau pentru a vedea meteleii.

Aşteptată de mulţi, sărbă­toarea meteleilor sau “Mete­leaua” este unul din cele mai vechi obiceiuri care se mai practică încă la Avrig.

Legată de adunarea cetelor de feciori şi sărbătorile de iarnă, la distanţă egală între noaptea Naşterii Domnului şi cumpăna dintre ani (noaptea Sfântului Vasile), ca un semn de echilibru şi constanţă între cele două magice deschideri ale cerului, “Meteleaua” este o sărbătoare cu origine păgână care şi-a câştigat aura de sacralitate prin simbolistica sa de victorie a binelui, a luminii, a renaşterii.

În ziua de 28 decembrie, fiecare ceată de feciori îşi alege o temă dupa care îşi face costumaţia… Dacă tema presupune un număr mai mare de personaje întreaga ceată se costumează, este– pentru necunoscători – ca un fel de carna­val cu câte o temă diferită pentru fiecare ceată de feciori, semnificaţia acestui obicei fiind însă, dincolo de spectacol, una din cele mai profunde.

Evident că există concurenţă între cete, fiecare dorind să aibă reprezentaţia cea mai reuşită, astfel că temele se ţin secrete până la ieşirea în stradă, elementul surpriză contând greu în faţa publicului.

Cetele ies după-amiază pe străzi şi se strâng în piaţa din centrul localităţii, defilând pentru a-şi arăta ingenio­zitatea. Departe de a mai fi doar o simplă mască, “compo­ziţiile” cetelor au devenit adevărate tablouri alegorice, cu subiecte din cele mai diver­se. Este o formă de preluare şi “adaptare” a tradiţiei la cotidian.

Obiceiul are origini străvechi, încă din perioada precreştină, când oamenii sărbătoreau solstiţiul de iarnă aprinzând focuri pe dealuri şi la răspântii. Mai târziu, la răspântiile din loca­litate, rugurile au fost înlo­cuite cu un manechin din paie. Focurile aveau menirea de a alunga întunericul, asociat răului în acea veşnică luptă între bine şi rău, dintre noapte şi zi, iar arderea unui om de paie la răscruci simboliza înnoirea, renaşterea, curăţirea prin purificarea focului, arde­rea vechiului an încheiat în iarnă pentru a face loc noului, luminii, vieţii. Credinţa în aceste simboluri, păstrarea şi perpetuarea practicilor de acest gen, le-a dăruit valenţe sacrale, fiind, în timp, preluate în comunitatea creştină şi apoi, consacrate sărbătorilor Crăciunului.

Sărbătoarea are corespon­denţe în categoria misterelor iniţiatice practicate în perioa­dele ce au precedat creştinis­mul dar şi în paralel cu acesta şi era deosebit de importantă pentru comunitate. Până târziu, în perioada interbelică, obiceiul s-a păstrat în forma sa arhaică. Fiecare ceată de feciori făcea un mete­leu de paie pe care îl plimbau pe uliţe, îl jucau în piaţa satului, iar la sfârşitul zilei îi dădeau foc la o răspântie. Tot până atunci se mai păstra în memoria colectivă şi semnificaţia ocultă a arderii, ritualul fiind mai complex decât ceea ce s-a păstrat: feciorii dansau în cerc în jurul focului, iar cel mai bătrân dintre ei cânta:

“Arză Doamne, arză rău’

Cum să arde meteleu’

şi dă roadă după car

Ne fereşte de amar.”

Arză Doamne, arză rău’

Cum să arde meteleu

Dă-ne zi cu sănătate

şi le-om duce bine toate.”

Până la Primul Război Mon­dial, după arderea meteleului şi jocul în jurul focului, “găz­doaia” unul sau o femeie bătrână împrăştia cenuşa în răspântie descântând:

“ca vântul să se ducă relele,

ca cenuşa să se-mpr[ştie,

să rămânem curaţi şi luminaţi,

ca de Maica Domnului lasaţi”.

După război, această parte ritualică a fost uitată, iar după cel de-al Doilea Război Mon­dial, cetele au schimbat puţin obiceiul în sensul că, în loc de meteleul din paie, mascau un ţigan (plătit cu bucate) înfă­şurându-l în paie, îl vopseau pe faţă şi-l plimbau după acelaşi tipic dar, la finalul zilei, focul în răspântie îl făceau cu lemne.

Încet, încet, locul ţiganului mascat a fost luat de feciori, costumaţi în diverse personaje sau interpretând chiar scene alegorice legate de viaţa socială a satului. Probabil că o influenţă în această schim­bare a avut-o şi un obicei al saşilor practicat în februarie, cu similitudini în ceea ce a devenit în timp Meteleaua.

Astăzi, Meteleaua este încă cea mai spectaculoasă parte a obiceiurilor de iarnă şi încheie ritualul cetelor. Feciorii ard la miezul nopţii lemnele rămase din cele strânse de la gospodari în Ajunul Crăciu­nului, luându-şi rămas bun de la sărbătoare:

“Pare-mi rău după Crăciun

C-o fost mare şi-o fost bun,

C-o fost mic şi-o fost voinic

~i nu s-o-ntâmplat nimic.”

Meteleaua era un obicei practicat în exclusivitate de feciori, fetele neparticipând la el decât ca spectatoare, singura prezenţă feminină activă în acest ceremonial fiind găzdoaia sau o babă care, după stingerea focului şi retra­gerea feciorilor din răspântie, împrăştia cenuşa descân­tând.

Astăzi însă, se ^ntâmplă să se costumeze şi fetele, acestea luând parte în mod direct la spectacol. Oamenii au uitat semnificaţia ritualică a obiceiului, atât pe cea arhaică– păgână, dar chiar şi pe cea mai târzie: de ironizare a unor caractere sau a unor aspecte ale vieţii localitaţii care ieşeau din normalitatea vieţii sociale. Meteleaua a devenit un motiv de distracţie pentru tineri, cu conotaţii din cele mai diverse. Va mai dăinui, probabil, atâta cât timp vor mai dăinui cetele.

Maria GRANCEA,

Biblioteca Orăşenească Avrig

Comentarii

Pentru a putea adauga comentarii va rugam sa va autentificati(partea dreapta-sus a paginii).